Era de cu seară.
Într-un colţ algrădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii.
În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă,sclipind roşcat.
Ene Lelea abia acum o zări.
Sta neclintită pe labeledinapoi şi asculta.
Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă,albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini.
La masă, tăbărau pe strachina culapte zece guri şi cu Şalăul unşpe.
Mamă-mamă, cum mai cărau puradeii!
Cinci îndesau lingura, cinci oscoteau şi din două hăpăieli sleiau strachina.
Tai-o şi pe-a ta.” Şalăul că hâr, că mâr, dar ăia să-i pună gheara-n gât: „Tai-o
:)
