Răceală ușoară
Undeva departe, aproape de nesfârșitul fum al norilor, s-au oprit,
către seară, două păsări mari, cu aripi de cristal verde.
Și pentru că iarba, de jos, de sub tufele de mușețel, părea că
și - ar pierde verdele natural, Micul Prinț transformă încet, cu răbdare,
cele două păsări, cu aripi de cristal verde, în două sălcii plutitoare.
Iar pe trunchiul greoi, maroniu - zgrumțuros, al fiecărei sălcii, el desenă
câte o ușă, secretă, care se deschidea doar cu un oftat prelung,
abia trecut prin amarul prea-albitei aspirine.
Cele două prințese, care locuiau în cele două sălcii plutitoare, îl priveau
pe Micul Prinț prin gaura cheii, de la ușa secretă a fiecărei sălcii.
Și ele ar fi vrut să-i transmită ceva..., numai că nu știau să scrie.
Nu știau, pentru că acolo unde locuiau ele nu se inventase școala,
deși exista un palat măreț, mai tot timpul pustiu, iar rădăcinile bătrânelor
sălcii, plutitoare printre nori, lăsau să treacă, uneori,
palide unduiri, dinspre clocotitorul murmur al fluviilor subterane .
Așa că, cele două prințese erau triste...
Atât de triste, că nu mai acceptau, deloc, bunătățile
apetisante, pe care rădăcinile sălciilor, plutitoare, le adunau
pentru ele, mereu, și le treceau prin nesfârșitul fum al norilor.
